Dulăul nostru ce stă-n curte

singur ca un cuc,

zări pisica pe afară,

îndreptîndu-se spre nuc.

Cum instinctul cîinelui

îi spunea s-o urmărească,

o porni pe urma ei,

ca s-o prindă, s-o rănească!

Dar pisica speriată

se urcă îndată-n nuc

lăsînd cîinele sub pom,

gură cască și năuc!

”De ce mă urmărești mereu,

Tovarășe Dulău?

Că doar știi că-n viața mea,

nu ți-am făcut nici un rău!”

Zise pisicuța cîinelui,

privind drept în ochii lui!

”Ce spui tu-i neadevărat!”

Spuese el atunci pisicii,

mîndru și cam bosumflat.

”Adu-ți aminte… cînd eram mici

și-mpreună ne-am jucat,

cît de rău te-ai comportat

că pe bot m-ai zgîriat.

Doar un pic de-am mîrîit,

tu la mine te-ai zbîrlit!

Nu pot să uit! Doar știi prea bine,

cît de rea ai fost cu mine!

Iar neamul tău cel felinesc,

nu pot deloc să îl iubesc,

Cînd știu că tigrii și cu leii

ne-atacă-n drum precum mișeii.

Dar ție de-asta ce îți pasă,

cînd tu te joci cu gazda-n casă

și mănînci din ce-i pe masă.

Iar ei, ce stau doar tot pe-afară,

mănînc mai mult o coajă-amară!”

”Nu e bine, frate dragă,

să trăim în dușmănie

cînd stăpînul ne iubește,

și cu drag ne îngrjește!

Tot ce-a fost, hai să uităm,

și o caldă prietenie,

pentru veci să închegăm!

Și-o să fie între noi,

numai pace, nu război!”

Așa zise pisicuța,

întinzîndu-i lent lăbuța!

Dar cîinele înfuriat,

să o ierte, a refuzat!

Și de-atunci între ce doi,

este veșnic tărăboi.

De-atunci e dușmănie

între cîini și-ntre pisici,

chiar de cînd au fost ei mici.

 

Morala:

Dac-o ființă te-a jignit

și în suflet te-a rănit,

nu ține pe ea mînie,

ca păgînii, pe vecie.

Orișicît te-a supărat,

n-o urî, că e păcat!

Iartă tot ce ți-a făcut,

și-o să vadă cei din jur,

că tu ești un nou născut!